Mi-am schimbat meseria. In acelasi amplasament, insa cu alte directive. Este o schimbare. O schimbare MAAARE, iar cine citeste blogul stie cat de mult apreciez eu schimbarea. Amu, parul nu mai pot sa il tund, de vopsit mi-e lene, asa ca am ales sa fac o serie de alte mici ajustari pentru a atenua procesul de tranzitie.
1. Mi-am gasit un hobby care imi ocupa cel putin 7 ore pe zi: D I S C O R G Y
2. M-am apucat de santier. Daramat, pus la loc, curatat, alergat
3. Mi-am dus masina la reparat, asadar tot ce fac, fac mult mai incet deoarece trebuie sa parcurg tot Bucurestiul la pas sau cu ajutorul RATB/ului.
4. Imi pregatesc vacanta mareata de sase zile, chestie care implica scoaterea unui pasaport. Si cum cand este vorba despre acte, la mine nimic nu este simplu, in ultimele zile am alergat de cinci ori dupa acte pentru ca iar nu ma cred ca eu sunt eu, chiar daca a dat si mama semnatura pe biletelul de acasa.
Intre santier, alergatura de acte si documentat pentru blogu muzical, m-am trezit fata in fata cu munca de birou. Asa ca profit de ocazie sa scriu acest post pentru a nu cumva sa fiu contaminata de jargoane, mailuri si indicatii nepretioase pentru ce vreau eu sa fiu cand o sa ma fac mare... Astept idei noi pentru a scapa de cariera mea.
De sofia (la 20.06.2008 @ 23:13:58, in Nuka, citit 114 ori)
In primul rand, te imbolnavesti subit de pneumonie. Mancarea nu iti mai place, vomiti, ai febra – nu mai poti de cald, dar dardai din toate cele. Apoi, toti cei din jur incep sa se roage de tine sa faci exact aceleasi lucruri pe care tu tocmai te-ai hotarat ca nu mai vrei sa le faci: sa mananci, sa bei, sa fii copilul dragut. Apoi, pentru ca acest decor nu este suficient, mama se mai hotaraste sa te tarasca si intr-un loc oribil, cu copii care plang, cu aces, doctori cu ace, doctori cu bete care intra in gura, paturi cu gratii de fier, lipsa de aer, copii care urla, mame care urla, mancare oribila, pereti prost pictati si scorojiti, oameni nervosi, oameni care put, copii care urla dimineata, la pranz, seara, noaptea, fluturasi infipti in mana, care din nu stiu ce motiv trebuie adapati de doua ori pe zi.
In salonul cu cartea junglei, sunt 14 patuturi de copii, lipite aproape. E spatiu suficient cat sa incapa un scaunel. Paturile sunt din fier, scorojite de atatea manute agatate disperat sa evadeze. Saltelele si arcurile sunt complet uzate. In pat doarme cate un copilas, iar calare peste el, o mama care adopta pozitii nenaturale pentru a reusi sa incapa macar cu jumatate de corp fara sa striveasca comoara. Fiecare copil are programul sau propriu de exprimare a nemultumirilor. Astfel, se intampla ca atunci cand abia ai atipit sa auzi strigatul primordial scos de patul numarul 7, sau 9, care are si temperatura. Cele mai rele sunt internarile. Copilul de vreo maxim 2 ani este adus in toiul noptii in acea incapere. Desi nu a vazut documentare despre Auschwitz, copilul isi da seama ca locul acela nu e de bine. Fiare de care atarna pungi legate de copii imobilizati nu e o priveliste de bun augur niciodata. Asadar, copilul isi arata nemultumirea prin singurul mod prin care este capabil: urla – ULRLAAAAAAAAAAAA, atat cat il tin plamanii si puterile. Unii urla o ora, altii toata noaptea – in functie de cat de mult au mancat la viata lor. La capul lor veghea cate o mama transfigurata. Nu iti poti inchipui vazand-o asa, cum arata in afara peretilor spitalului. Nu stii daca stie sa rada sau sa spuna glume. Acum nu stie decat: „Taci nesimtitule care esti! Te mananca bau-bau-ul! Vine nenea si ne bate” Iar copilul tipa in continuare. Asadar, tu te uiti semi-absenta la aceste scene, care par din tom si jerry, sau dintr-un film si mai de departe.
Ce te faci insa cand tu nu poti sa plangi? Ai doi ani. Stii ca se intampla ceva. Ceva care este grav, avand in vedere ca mama isi lasa des privirea in jos, e plin de doctori in jurul tau, ti se fac poze, tu zambesti, insa pe hartie apare numai un schelete pe care il privesc ingrijorati oamenii mari. Pana nu aflii, te hotarasti sa iei totul cu o atitudine de normalitate. Ti se baga substante in corp si nu pe gura – stai si te uiti cum „papa fluturasul”. Primesti obiecte contondente pe fund: „nu-i nimic, trece!”. Mama urla si injura asistentele si ameninta ca da foc la spital? „Nu face nimic, mai frec peretele asta ca e murdar...”Zile intregi astepti. Nu mai mananci, pentru ca nu mai simti nevoia. Nu mai razi pentru ca poate uiti ca nu ai voie sa plangi...Nu mai vorbesti pentru ca astepti. Mama se usuca si cade pe langa tine, insa tie nu iti pasa. Ai doi ani si stii ca esti intr-un loc rau. Ai inteles asta si ii faci fata cum poti: evadand in lumea ta.
Dupa o saptamana se indura cineva si te trimite acasa. Nici acasa parca nu mai e ca inainte, pentru ca in fiecare dimineata si seara trebuie sa te intorci in locul oribil ca sa iti dea apa la fluturasi. Dute-vino-ul asta iti face parca si mai rau. Insa stii ca vii acasa. Asa ca dupa primul drum, dupa care te convingi ca ramai acasa, incepi sa plangi, sa urli, sa te dai cu fundul de pamant, sa spui NUUUUUUUUUUUU din toti plamanii in curs de vindecare. Mama, in loc sa se supere rade de fericire. In sfarsit normalitate.
Acum a trecut aproape o saptamana de cand nu te-ai mai dus la locul oribil. Mama ti-a promis ca nu te mai duce acolo, asa ca tu ai inceput sa mananci si sa bei si sa te bucuri ca un copil semi-normal. Nu mai stii sa te joci, insa iti place sa mergi in parc pentru ca te lipesti de cate un copil si il imiti. In jurul tau nu mai are voie sa se auda nici musca. Orice zgomot te face sa iti duci mainile la urechi si sa zbieri. Cu toate astea, mai razi, mai glumesti si se simte cum copilul adevarat din tine iese la iveala.
Intre timp, mama s-a dus sa iti ia biletul de plecare si doamana doctor constiincioasa abia acum observa ca ai avut un microb nasol nasol in tine, vizibil la analizele facute cu aproape doua saptamani in urma.
Asa ca maine te va trezi mama in zori, iti va lipi o punga de pasarica, nu te va hrani sau adapa, dupa care te va scoate din casa si tara pana la locul oribil. Intelege daca mai poti!
Vi s-a intamplat vreodata sa va prinda amurgul in mijlocul unor activitati, fara sa va dati seama ca s-a intunecat afara si ca nu ati aprins lumina si ca chestiile alea marunte pe care vreti sa le gasiti sub pat sunt de negasit, nu pentru ca sunteti orbi, ci pentru ca e bezna?
Mie mi se intampla chestiile astea din ce in ce mai des. Cel putin o data pe zi plec de la calculator cu castile pe urechi. Nu ma mira nici faptul ca muzica ma insoteste. IT-istul meu e hotarat sa imi taie firele ca sa nu mai plec cu unitatea dupa mine. Sau deunazi cand m-am apucat sa spal vasele si mi-am amintit ca am uitat ceva esential in camera. Am lasat apa curgand si pana am ajuns in camera, deja uitasem dupa ce venisem, asa ca m-am asezat la calculator. Am aprins o tigara, m-am uitat pe blog roll, am rasfoit imdb-ul, m-am hotarat sa fac dus...si toate acestea fara sa ma deranjeze fasaitul continuu din bucatarie. Mai prost e ca atunci cand m-am intors la bucatarie, obiectul pretios din camera tot lipsa era, asa ca am luat-o de la capat.
Sau cand trei zile la rand am intrat in farmacie sa cumpar o anumita crema si de fiecare data ieseam cu altceva, pentru ca uitasem complet pentru ce intrasem...Adineauri ma apucasem sa caut un medicament in cutia desemnata si dupa 5 minute mi-am dat seama ca nu il gasesc din motiv ca era intuneric in camera. Asa mi-a venit idea acestui post. Credeti ca am continuat sa il caut? Nu. Stau bine mersi la calculator si “creez”. Dar credeti ca numai asta am facut de atunci? Nu...M-am prins ca aerul conditionat nu racea chiar daca era deschis de o ora. M-am fatait jumatatea de ora standard necesara pentru a gasi telecomanda, am aranjat intre timp jucariile copilului, pana cand, in sfarsit telecomanda s-a lasat gasita. Mi-am dat seama ca a umblat copilul la ea dupa faptul ca ii disparusera orice cifre de pe afisaj si ca dadea caldura in loc de rece...Am rezolvat aceste chestiuni minore si m-am intors la text. Urmatoarea miscare este probabil o noua vizita la bucatarie, de unde probabil ca o sa ma intorc numai cu o cu totul alta idee de text. Pentru ca mancare nu e. Ca acum o zi la cumparaturi am cumparat numai lucruri shiny and new, ca raionul de mancare ma inhiba si imi pune pauza pe creier.
Asadar, intrebarea mea este: am altzheimer sau pur si simplu mi s-au amestecat sinapsele pana la punctul in care nici jucatorii experti de matze incurcate nu pot dezlega? Am observat ca fenomenul asta de “trage-mpinge” apare in perioadele in care trebuie sa ma concentrez pe mai multe lucruri odata. Momentan, ar fi o asemenea situatie. Este clar ca nu sunt Napoleon, insa nu am nici bunul simt sa renunt la o parte din preocupari pentru a ma ocupa de prioritati. Nuuuuu....de ce sa fac un lucru repede si bine cand pot sa fac 100 incet si prost...Ar fi nedemn de reputatia mea. Problema e ca absolut totul pica prada acestei manii: incepand cu spalatul pe dinti pe care il cuplez cu fumatul tigarii de dimineata, cititul in metrou cu vorbitul la telefon, sau rezolvarea urgentelor cu deadlinuri acum trei zile cu chestiuni administrative personale. Nici unul nu se rezolva calumea, dar in acelasi timp nu vreau sa neglijez pe nimeni. Ca atunci cand eram mica si dormeam cu TOATE jucariile in pat ca sa nu se simta niciuna mai prejos. Si le si pupam pe toate inainte sa ma cuibaresc pe jumatatea de metru care imi mai ramanea. Ma trezeam anchilozata si uram si mai rau papusile, iar drept rezultat ma simteam si mai vinovata si le lafaiam si mai tare in pat.
La doar o luna dupa summit-ul care a reunit la Bucuresti cei mai puternici oameni de pe pamant, capitala Romaniei isi arata o cu totul alta fata. Summit-ul a prilejuit ceea ce se cheama un lift-up, sau un retus al imaginei Bucurestiului: trei artere asfaltate, trei copaci plantati si o aparenta activitate mai asiduua a personalului de salubritate – tot pe cele trei artere.
Astazi, Bucurestiul este singura dovada a realitatii crude pe care o traiesc romanii: Razboiul. Nu se stie exact cand a inceput acest razboi, ce scop are si cine il dirijeaza. Indiferent de aceste necunoscute, puterile din spatele ofensivelor sunt foarte eficiente. In ciuda terorii instaurate si mentinute cu tactici ce l-ar face pe Bin Laden invidios, Romania a reusit sa se strecoare pe langa vigilenta puterilor internationale si sa patrunda in organizatiile si uniunile ce dicteaza in acest moment soarta planetei. Privind din afara aceasta presupusa evolutie, chiar si cei mai antrenati observatori politici, economici, sociali, ar putea afirma ca Romania se afla pe calea cea buna. Intrarea in Uniunea Europeana din 2007 promitea pasul definitiv spre schimbarea in bine. Asa cum va va arata relatarea mea, Romania a semnat propria sentinta la moarte, iar romanii de rand au aplaudat.
Luand la picior Bucurestiul un observator din exterior poate percepe adevarata magnitudine a acestui flagel. Este usor de perceput inca de la aeroport. Iesirea de pe aeroport se varsa direct intr-o mare de masini. Acea mare de masini afli ca este trafic. Un trafic care se misca imperceptibil. Este unicul drum de la aeroport la Bucuresti. Dupa trei ore in care parcurgi 10 kilometri, afli motivul traficului: Municipalitatea s-a hotarat sa contruiasca 2 poduri care sa „fluidizeze” traficul. Problema este ca constructia ambelor poduri a fost demarata in acelasi timp, lasand doritorilor sa intre in Bucuresti o singura banda pe sens. Unica banda ce este sufocata de santierele constructiilor de langa sosea.
In cele trei ore petrecute in masina, mai afli, de asemenea, o alta tactica de razboi aplicata: eliminarea oricaror forme de vegetatie. Paduri rase pentru a face loc unor cartiere de vile destinat proaspat imbogatitilor. Vilele, departe de a emana prosperitate si opulenta, mimeaza la o scara mai mica lipsa de concept arhitectonic si de culoare a blocurilor comuniste din oras. Intimitatea si spatiu privat – doua notiuni desfiintate de comunism – nu se regasesc nici chiar aici, unde investitorii imobiliari promit oaze de liniste si natura la kilogram (desi natura insasi a fost scoasa din peisaj pentru a crea asa zisele oaze). Astfel, in numele capitalismului, cei care dirijeaza razboiul, creeaza o noua lupta de clasa (falsa), de data aceasta inventand factori de diferentiere care sa aprofundeze dihotomii nejustificate.
Trecand de granita Bucurestiului si parcurgandu-i strazile, indiferent de proximitatea acestora de centru, poti sa percepi teroare care conduce populatia capitalei la gesturi nesabuite, ce tradeaza disperare. Pentru ca in esenta, Romania traieste un razboi psihologic. Totul este deghizat sub titlul de tranzitie. O notiune care de aproape 20 de ani mascheaza tacticile de razboi sub o poleiala menita sa mentina speranta in mai bine si totodata sa dea lovituri numeroase psihicului fragil al populatiei.
Tranzitia – aceasta panza a Penelopei – nu prinde forma si nici nu i se poate vedea capatul sau lumina pe care o promitea un politician zeci de ani in urma. Ce se vede insa este un Bucuresti care traieste sub stare de asediu. Dupa teroarea din timpul noptii, locuitorii isi regasesc orasul transformat. Strazi care cu doar jumatate de an in urma fusesera refacute, adapostesc gropi de jumatate de un metru adancime. Lucrari demarate, ce promit a fi executate in termen de un an, se prelungesc doi, trei ani. Cum ar fi, de exemplu, linia tramvaiului 34, care parcurge mai mult de jumatate de bucuresti. Lucrarile pentru aceasta linie au inceput cu aproape trei ani in urma, in partea dinspre capatul de la Gara de Nord. Acum un an, reabilitarea a ajuns la Stefan cel Mare, iar acum se intinde inspre celalalt capat, brazdans o dara de nefericire in obrazul Bucurestiului. Partea de linie refacuta acum un an, este deja plina de gropi, desi tramvaiul nu a mai trecut pe acolo de cand au inceput lucrarile.
Picamere, praf, gropi, circulatie deviata, ambuteiaje – toate dau nastere unei atmosfere de razboi. In fiecare zi, bucuresteanul de rand are surpriza de a descoperi nasterea unei noi gropi, inchiderea circulatiei pe inca o strada si eventual si inaccesibilitatea celorlalte cai alternative. Si pentru ca nu este de ajuns, gropile si lucrarile de reconsolidare nu au termene si se pot prelungi ani de zile. Cum este exemplul caii Floreasca. Cu doi ani in urma au aparut cateva dare de rajgaituri. Aveau o lungime de cativa metri si se gaseau din 100 in 100 de metri. Au stat asa cateva luni. Apoi, s-a mai luat un strat, suficient cat sa incetineasca masinile pana la 10 km/h si sa isi afecteze serios suspensiile, coborand si iesind din damburi. Cel putin o masina pe zi ramanea fixata intr-un canal lasat strategic la inaltimea originala a drumului. Alte masini, incercand sa ocoleasca craterele sau canalele, intrau pe contrasens si eventual si in alte masini. Dupa alte cateva luni, au aparut gropi de zeci de metri adancime, care probabil tinteau sa descopere China pe cai alternative. Veritabile transee, gropile erau semnalizate printr-un siret care a rezistat eroic doua zile pe marginea prapastiei. Chiar daca sensul de mers pe care se aflau gropile era inchis, zile, saptamani, luni, soferi disperati de trafic alegeau calea sinucigasa a contrasensului, dand nastere la blocaje de ore. Si pentru ca psihicul romanului obisnuit cu grele parea ca rezista, municipalitatea s-a hotarat sa simetrizeze cicatricea, sapand un sant subtire si pe marginea celuilant sens. Soferii nevoiti sa parcurga aceasta strada, aveau sa retraiasca adrenalina pe care o ofera casele de surprize din parcul de distractie: mult suspans, abilitati de echilibristica si notiuni avansate de macanica si fizica a materialelor, necesare pentru a evalua unghiul exact necesar ocolirii unor gropi sau evitarii hăului.
Un an de zile oamenii nefericiti care locuiau pe stradutele de dincolo de transee au fost izolati de realitate. Cateodata, cate un erou de razboi, se incumeta sa treaca peste puntile fragile care, cica, legau calea floreasca de strazi precum puccini, rossini. Traumele acestora erau vizibile, iar hainele si incaltarile lor purtau pecetea razboiului: acel noroi amestecat cu sange, mereu prezent – si pe vreme ploiasa si pe soare – care se imbiba in insasi esenta omului si nu iese decat prin foc. Dupa un an de suferinta, locuitorii izolati au vazut in sfarsit lumina zilei, insa soarta lor a fost preluata de prelungirea caii floreasca, de dincolo de intersectia cu ceaicovski. Semnele trebuiau sa dea de gandit locuitorilor, insa acestia s-au amagit cu promisiunea de mai bine. Intai a fost o rajgaitura. Apoi a aparut o groapa. Apoi, canalizarea s-a infundat, mascand abil transeele si capcanele puse strategic. Dupa multa vreme, groapa a fost astupata. Acum, la aniversarea unui an, groapa a reaparut. Insa inainte de a o sapa, edilii capitalei au avut grija sa schimbe bordurile aflate in perfecta stare cu unele de piatra amestecata cu faina, pentru ca apoi sa puna in functiune echipamente de mare tonaj ce vor asigura schimbarea bordurile la sfarsitul lucrarii de re-re-re-re abilitare. In acest moment, calea floreasca pare ciuruita de bombardiere si tabacita de tancuri. Soferii care se aventureaza totusi, au surpriza neplacuta de a fi pusi in situatia de a alege sa intre in canale, gropi sau de a lua in bot un bidon de plastic ramas mostenire de la summit sau chiar masina de pe contra sens. Se disting astfel tacticile antice de razboi psihologic: limitarea optiunilor, impunerea unor conditii de trai de subzistenta, care cu vremea devin normale.
Cazul caii Floreasca nu este unic. La scurta vreme dupa refacerea unei artere, nu intarzie sa apara alte gropi, care raman acolo parca sfiidand contribuabilii si masinile acestora. Piata Unirii, candva simbol al prosperitatii comuniste si ulterior capitaliste, este astazi un peisaj clasic de razboi. Transeele brazdeaza trotuarele si strazile, fara a urma insa o traiectorie precisa. Sapaturile se fac parca aleatoriu si odata spart bitumul, santul pare sa ramana acolo pentru vecie. Muncitorii cu miscari browniene isi lasa uneltele de lucru in mijlocul drumului, dand nastere la adevarate violente de strada, cu valente comice de Tom si jerry (astazi am asistat cum o domnisoara foarte eleganta s-a impiedicat de o lopata, ridicand manerul un pic in aer). Razboiul lasa urme adanci in constiinta populatiei. Abrutizeaza, invrajbeste oameni de aceeasi parte a baricadei, da nasteri la suspiciuni si paranoii.
Este suficient sa traversezi Bucurestiul in masina la o ora de varf. Soferii isi taie calea, se injura, se opresc pentru a se da jos din masina cu bate, spray-uri sau alte instrumente de violenta. Mamici cu copii in masina scot capul pe geam si urla ca niste drojdieri la taximetristi care fara nicio jena le scuipa. Masini de mii de euro stau calare pe locuri de parcare improvizate, blocand accesul pietonilor sau incurcand circulatia. Locurile de parcare, atat de ravnite de bucuresteni, au devenit veritabile campuri de lupta, in care pica pe capete victime inocente: oglinzi, masti de protectie, portiere. Beneficiile ce tin de siguranta, oferite de distribuitorii de masini, nu au niciun fel de rezonanta in ochii soferilor. Acestia isi sacrifica cu inversunare tinicheaua de fier si chiar viata doar pentru a prinde un loc fruntas in capul coloanei de masini. Trec prin fata tramvaiului in mers, intra pe contrasens, trec pe rosu, imping fara jena masina din fata daca aceasta a intarziat 3 secunda la culoarea verde a semaforului. Pietonii au devenit tinte in miscare pentru soferii „sportivi” ai capitalei romane, iar trecerile de pieton sunt poligoanele. Daca totusi rateaza tinta, soferii sunt datori sa injure si sa blesteme soarta norocoasa a victimei.
Oamenii se uita urat unii la alti, nu isi ajuta semenii,dimpotriva se judeca si isi impart dusmanii inexistente. Cozile si mijloacele de transport in comun sunt locul luptelor civile. Tensiunea se creeaza prin simpla prezenta a altor oameni, iar apropierea scoate la iveala bestiile abrutizate de celelalte tactici subtile de razboi aplicate ani de zile. Asa iese la iveala tactica la fel de veche ca lumea: invrajbirea, plantarea suspiciunilor in randul membrilor aceleaiasi comunitati, izolarea.
Iar peste tot acest tablou apocaliptic, troneaza afisele electorale ale viitorilor papusi, manevrate de papusari mai mult sau mai putin vizibili. Mesajele lor electorale se distanteaza mult de probleme efective, alegand caile emotionale, populiste si chiar atacand adversarii. Alesii sunt persoane necunoscute publicului, care nu isi pot demonstra abilitatile decat prin mita. Ce este insa remarcabil este faptul ca alegatorii accepta aceasta situatie, fara a cere explicatii de niciun fel, fara a isi pune nici cel mai mic semn de intrebare. Opinia publica nu exista caci nu este sustinuta de o societate civila. Iar aceasta este dovada vie a razboiului mascat sub numele de tranzitie.
Exista momente in viata care te coplesesc. Unul dintre aceste momente a avut loc Duminica. Nu, nu a fost fiorul credintei (sau...?), ci un om de 1,60 m, cu forta de Titan din mitologia greaca: Amon Tobin. De felul meu, am o ureche fara nici cea mai mica inclinatie muzicala. Notele trec pe langa mine fara sa imprime nimic. Acest lucru nu ma impiedica sa ador muzica, insa o fac ascultand in prostie cate o melodie, pana cand o invat pe de rost, papagaliceste. Din acest motiv imi place sa ascult muzica in intimitatea biroului, cu castile lipite de urechi, ca sa fiu sigura ca inteleg ce ascult. La concerte ma duc mai mult sa casc gura si sa simt fiorul pe care ti-l da statutul de om in multime. Muzica nu prea ajunge la mine, fie din cauza ca nu mai seamana cu aia de la casti, fie e sunetul aiurea, fie vocea e mai proasta decat pe banda.
Ei bine, Duminica am simtit muzica. Desi calitatea sunetului era absolut execrabila (Club Session sucks), am simtit-O in capul pieptului pana a inceput sa ma doara. Amon Tobin este incredibil. Stiu ca 90% nu era muzica lui, ci el doar o aranja pe platane, insa felul in care o facea dadea senzatia de experiment pentru manipulat multimea: hipnoza in masa. Nu puteai sa nu te duci sa te zgaiesti la minunatia aceea de om, care abia ajungea la pupitru, sa ii sorbi fiecare zanganit, troscait si aparenta disonanta. A parcurs toate stilurile de muzica electro si, desi multe imi sunt straine, am reusit sa intuiesc in toate stilul sau propriu, amprenta unica.
Trecand peste elogii, vreau sa izolez un moment anume: bisul. A inceput cu melodia lui reprezentativa – For ton mantis – din acel moment s-a instaurat catharsisul. L-am inteles. Era o combinatie de fiori pe spinare (se prea poate sa fi fost sunetele joase exagerat de puternice) cu senzatii pe care nu le traiesc prea des: incepand cu aceea ca POT SA FAC ORICE, alternand cu senzatia sunt doar un fir de nisip sau cu cea de pura satisfactie. Timp de jumatate de ora, Amon Tobin a renuntat la artificiul de utilizare a pauzelor de respiro (piese mai lente sau mai usor de acumulat de organism) si a bagat intr-un ritm absolut isteric JUNGLE. A fost un triatlon, biatlon si ridicat de haltere in acelasi timp. Ma rugam sa se opreasca si sa nu se opreasca. Parca injectase adrenalina in toata multimea. A fost epuizant. Am plecat atat de ametita si surescitata, incat nici plimbarea in frigul noptii nu m-a adus la realitate.
Indiferent cat de superficiala pot parea (si stiu exact vocile care imi vor spune asta), ma bucur ca exista muzica pe lumea asta. Ma bucur ca o apreciez si ca o pot asculta. 8 ore pe zi sunt a firmei, 5 ore sunt a fetei mele. Aceste 2, 3 ore de duminica, am fost a mea. Toate trairile au fost ale mele, nefiltrate, neadaptate, nestimulate. PAM PAM
Nu cred sa existe oameni pe lumea asta care sa nu isi doreasca sa schimbe ceva. Sa schimbe ceva in ceea ce priveste propria persoana, sau lumea din jur. Sa schimbe trei masuri la pantalon sau datele problemei incalzirii globale. Se spune ca primul pas spre schimbare il reprezinta constientizarea problemei. Sanchi.
De cand sunt mica pot sa fac prezentari powerpoint cu bullet-point-uri specifice legate de chestiunile care necesita “ameliorare” in ceea ce ma priveste. Insa ele sunt o chestie extreme de obiectiva. Parca vb despre o alta persoana, pentru ca indiferent ca este vorba despre lungimea unghilor mele sau de trasaturi esentiale ale personalitatii mele, imi este imposibil sa declansez natural sau nenatural procesul de schimbare. Stiu ca de cele mai multe ori este extreme de simplu: faci aia, sau repectiv nu faci aia si vei schimba imediat ceva. NUUUUU. Din secunda in care simt in aer mirosul schimbarii, imi ingheata creierul si intra pe pilot automat, scotand parca si mai mult in evidenta elemental supus schimbarii. Ca sa fac o comparatie plastico-tampita: in loc sa ma las lin ca o trestie in vantul schimbarii, eu imi lungesc si mai adand radacinile si imi maresc trunchiul, strangand puternic din dintii mei de lemn si tinand inchisi, inchisi ochii, repetand insistent in mijlocul uraganului: NU SE INTAMPLA NIMIC, E FRUMOS AFARA, desi undeva in strafundul sevei mele sunt perfect constienta ca nu o sa ies la fel de intreaga dupa aceasta experienta. Particica asta ascunsa e cea care a reusit sa imi deschida o unica portita spre supravietuire. Cand peste vuietul furtunii si a litaniei mele de om care neaga, lucrurile inceteaza sa mai aiba sens, eu decid in sfarsit ca e momentul sa schimb ceva. PARUL.
Acum 9 ani, cand ajunsesem sa nu mai merg drept pe strada de derutata ce eram, am intrat intr-un final intr-un magazin, mi-am luat vopsea si decolorant si m-am vopsit blonda. (eu fiind bruneta si sub limba). A fost necesar parcurgerea unui proces de 14 decolorari si caderea a jumatate din podoaba capilara, insa la final eram alt om: blonda, cu parul scurt. Si, indiferent ca a fost auto-sugestie, sau energiile mele negative chiar isi au ca sediu pilozitatile, cert e ca si viata mi s-a schimbat. Urmand din instinct acelasi princpiu logic, astazi mi-am facut drum la frizeria din colt si … tot ce pot sa va spun este:
It's been seven hours and fifteen days Since u took your love away I go out every night and sleep all day Since u took your love away Since u been gone I can do whatever I want I can see whomever I choose I can eat my dinner in a fancy restaurant But nothing I said nothing can take away these blues `Cause nothing compares Nothing compares 2 u
De sofia (la 16.04.2008 @ 11:31:13, in Nuka, citit 148 ori)
Gata,
Am oficial un omulet. A intrat in sistem. Are patalama. A intrat in colectivitate. In alte cuvinte, am inscris-o la gradinita. Din toamna are sa isi ia ghiozdanelul in spate si va intra in alta lume. Una in care nu are sa mai fie buricul pamantului. O lume in care are sa fie doar o alta caramida in perete. Are sa fie supusa inevitabil comparatiilor – unele dintre ele fiind nevoita sa le piarda. O sa isi piarda aura unica pe care o are acum – aura pe care ti-o da senzatia de a fi stapan al lumii, capabil de orice. Odata intrata in sistem, are sa se izbeasca de reguli, de mentalitati dubioase, de oameni prosti, de mojicie.
Un idiot se va trezi poate sa ii spuna ca e urata sau proasta, iar ea are sa o ia de buna, ignorand parerea mea sau a celor dragi si alegand sa isi masoare valoarea dupa zisele acestor idioti. Astfel, i se vor naste primele complexe, care au sa ii macine aura si personalitatea minunata pe care i-a dat-o natura. Are sa se cenzureze, sa copieze comportamente, sa isi stabileasca propria scara de valori, care poate cã il va include pe alde Marius Moga sau temir ce alta poama. Are sa isi doreasca roz si in cerul gurii sau carti cu barbie. Are sa imi spuna sa nu o mai imbratisez ca sa nu ii stric reputatia. Are sa isi puna dopuri in urechi la tot ce ii zic pentru ca va porni mereu de la ideea ca ce spun eu e lipsit de relevanta pentru universul ei. Ma va obliga sa o pedepsesc, sa ma transform in personaj negativ. Isi va dori intimitate. Va suferi din dragoste pe ascuns. Va face pasiuni tulburatoare pentru fetite infipte, cu atitudine de pipite superficiale si isi va dori sa le imite, ignorand faptul ca acest comportament ii este complet nenatural. Isi va nega o vreme tendintele ce izvorasc din ea, pentru a se mula pe alte tipare, pana cand nu va mai stii exact ce ii place ei cu adevarat si ce nu. Asadar, am un copil mare.
Acum ma bucur inca de placerea de a o strange in brate si de a o auzi ciripind pe melodii inventate de ea, pana cand nu o sa vina fredonand JagaJaga. Ma bucur de momentele in care o invat eu ce cred ca e bine sa stie, pana cand nu o sa se uite la mine cu scarba, pentru ca ce ii zic eu nu e cool si se va face de ras daca repeta ce ii spun eu. Ma bucur de plansetele ei si de momentele in care se sperie agatandu-se de pantalonii mei ca de o barca de salvare. Ma bucur de fiecare poanta pe care o scoate spontan, direct din mintea ei bruta, ne-prelucrata si ne-filtrata, pana cand nu o sa vina cretina de societate sa dea cu dalta in ea, pana mi-o strica.
Rasfoind acest numar incarcat de cultura , veti regasi un articol modest, insa incarcat de invataturi pretioase pentru orice om modern, intocmit si redactat de a dumneavoastra subsemnata.
Stiu ca probabil esti ocupat si nu ai mai timp sa intri atat de des pe blogul meu, insa eu vreau sa iti scriu ca sa te felicit pentru alegerea inspirata. Stiu ca te-am batut cam mult la cap si ca e foarte posibil sa fi cedat in urma insistentelor mele, insa apreciez ca ai ales sa ne vizitezi in aceasta vara. O as fim cel mai bun public, asa cum ti-am promis. Am vorbit deja cu toti prietenii mei si deja strangem gasca. Stiu ca ne-am mai vazut si anul trecut insa anul acesta are sa fie mai special, deoarece o sa fii pe taram romanesc si o sa avem ocazia sa stam mai pe indelete de vorba. Te voi ruga insa sa nu aduci prea mult aminte de globalizare si de nea' Bush, ca noi, romanii, suntem cam insensibili la mesajele astea - inca nu ne-am hotarat cu cine tinem. Azi ii ridicam pe americani in slavi, maine ii bodoganim ca nu ne dau si noua liber la vize, sa ne ingramadim cu bulucul pe bulevardul Sunset la cersit de lux. Asadar, mai bine ne povestesti despre cat de frumos este sa ai 1000 de origini, cat de pitoreasca e viata de nomand sau ce greu e cand te inseala iubita. Suntem mult mai receptivi. Dar daca tu crezi ca vrei sa ne vorbesti despre Bush, cu siguranta vom incerca sa te intelegem, iar daca tii mortis, o sa gasesti si trei ametiti care sa sparga un MacDOnalds, ca semn de solidaritate cu miscarea ta anti-unionista, globista, americanisma, or whatever. Asadar, te astept cu dor si drag pe 6 iulie si mai vorbim pana atunci ca sa imi spui cand sa vin sa te iau de la aeroport si sa am timp sa vorbesc la hotel. A tout a l'heure!
Sau preferi sa stai la stana, cum stiu e ca ai stat cu Zapatistii?
(p)Link
Comentarii
Archiva
Printeaza
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3